Invers...

În inversul ceasului citim orele care au fost, nu cele care vin grăbit pentru a trece la fel de grăbit şi a nu mai putea fii ajunse niciodată... Atunci vedem uimirea a tot ce a fost, aşteptăm trecutul pe care îl ştim deja... În inversul timpului gândurile noastre, deja mature, dezvoltate, se fac din ce în ce mai mici, mai nesemnificative, până ce dispar de tot... În inversul existenţei citim ceasul, ne ignorăm gândurile şi ne ocolim idealurile şi aşteptăm să aflăm ceea ce nu ne e dat nici măcar după moarte... Aşteptăm să ne aflăm naşterea, naşterea noastră proprie, uitată încă din momentul producerii... În inversul gândului ne creem lumea noastră proprie, total detaşată de cea reală, dar la fel de reală ca şi ea. Lumea noastră făcută aşa cum vrem noi, aşa cum suntem noi... de fapt lumea noastră suntem chiar noi... O lume în care nu mai avem nevoie de nimic, în care totul e normal, nu există invers, nu există negaţie... Dar inversul gândului nu exista....

Resemnare

De-a lungul vieţii, ni se întamplă tuturor să trebuiască să ne despărţim de oameni care ne sunt dragi. Câteodată mai degrabă din vina noastră, alteori din vina lor, şi de cele mai multe ori fară să înţelegem prea bine de ce... Unora li se întamplă rar, altora foarte des, unii ajung să nu mai suporte gândul în timp ce aţii trec din ce în ce mai uşor peste asta... Atunci când se întamplă, când trebuie să te desparţi, să fii departe de toţi cei dragi, unul câte unul, e greu să nu devii superstiţios sau fatalist…E un prilej ca să încerc să înţeleg nişte lucruri fundamentale... Ce sens poate avea singurătatea? E o stare pe care o cunosc pe de rost, de când mă ştiu, sunt sătula de ea şi totul conduce către ea... Pentru mine e o stare stearpă, şi din nimic nu se poate naşte decât nimicul. M-am săturat să mă consolez cu tot felul de orgolii sau de lamentări... Şi cu siguranţă n-am vocaţie de călugăriţă. Efectiv, nu sunt în stare să înţeleg sensul unei vieţi căreia i se interzice iubirea. Nu vorbesc de iluzii, de fantezii sau de greşeli de interpretare, ci de iubire pur si simplu...Ceva se blochează în mintea mea şi nimic nu se mai leagă mai departe... Ştiu, ''iubirea învinge orice''… Să fim serioşi, chiar orice? Nu trăim pe Lună, suntem supuşi atâtor constrângeri şi nici nu putem călca peste cadavre... Ştiu, dacă există voinţă şi stăruinţa, timpul şi greutaţile nu vor face decât să întărească iubirea, să o adeverească, etc. etc. etc. Ştiu, sunt genul de explicaţii pe care mi le-aş fi dat şi singură, dar acum îmi par prea abstracte ca să mai aibă puterea să mă convingă...