Invers...

În inversul ceasului citim orele care au fost, nu cele care vin grăbit pentru a trece la fel de grăbit şi a nu mai putea fii ajunse niciodată... Atunci vedem uimirea a tot ce a fost, aşteptăm trecutul pe care îl ştim deja... În inversul timpului gândurile noastre, deja mature, dezvoltate, se fac din ce în ce mai mici, mai nesemnificative, până ce dispar de tot... În inversul existenţei citim ceasul, ne ignorăm gândurile şi ne ocolim idealurile şi aşteptăm să aflăm ceea ce nu ne e dat nici măcar după moarte... Aşteptăm să ne aflăm naşterea, naşterea noastră proprie, uitată încă din momentul producerii... În inversul gândului ne creem lumea noastră proprie, total detaşată de cea reală, dar la fel de reală ca şi ea. Lumea noastră făcută aşa cum vrem noi, aşa cum suntem noi... de fapt lumea noastră suntem chiar noi... O lume în care nu mai avem nevoie de nimic, în care totul e normal, nu există invers, nu există negaţie... Dar inversul gândului nu exista....

Resemnare

De-a lungul vieţii, ni se întamplă tuturor să trebuiască să ne despărţim de oameni care ne sunt dragi. Câteodată mai degrabă din vina noastră, alteori din vina lor, şi de cele mai multe ori fară să înţelegem prea bine de ce... Unora li se întamplă rar, altora foarte des, unii ajung să nu mai suporte gândul în timp ce aţii trec din ce în ce mai uşor peste asta... Atunci când se întamplă, când trebuie să te desparţi, să fii departe de toţi cei dragi, unul câte unul, e greu să nu devii superstiţios sau fatalist…E un prilej ca să încerc să înţeleg nişte lucruri fundamentale... Ce sens poate avea singurătatea? E o stare pe care o cunosc pe de rost, de când mă ştiu, sunt sătula de ea şi totul conduce către ea... Pentru mine e o stare stearpă, şi din nimic nu se poate naşte decât nimicul. M-am săturat să mă consolez cu tot felul de orgolii sau de lamentări... Şi cu siguranţă n-am vocaţie de călugăriţă. Efectiv, nu sunt în stare să înţeleg sensul unei vieţi căreia i se interzice iubirea. Nu vorbesc de iluzii, de fantezii sau de greşeli de interpretare, ci de iubire pur si simplu...Ceva se blochează în mintea mea şi nimic nu se mai leagă mai departe... Ştiu, ''iubirea învinge orice''… Să fim serioşi, chiar orice? Nu trăim pe Lună, suntem supuşi atâtor constrângeri şi nici nu putem călca peste cadavre... Ştiu, dacă există voinţă şi stăruinţa, timpul şi greutaţile nu vor face decât să întărească iubirea, să o adeverească, etc. etc. etc. Ştiu, sunt genul de explicaţii pe care mi le-aş fi dat şi singură, dar acum îmi par prea abstracte ca să mai aibă puterea să mă convingă...

love love love

Iubirea nu are nevoie de justificări, nu trebuie să explice, nu trebuie să aibe logică... iubirea există şi atât... iar dacă destinul a făcut ca noi doi să ne întâlnim ca să simt aşa ceva, mai mult nu trebuie să ştiu... de ce... cum de s-a întâmplat, sau unde va duce totul... căci singurul lucru important este că există acum şi aici...într-un spaţiu nedefinit şi în timpul în care existăm şi noi... iar de va trebui să construiesc un loc, o voi face... iar de va trebui să îi dau un alt nume iubirii mele, o voi face, de asemenea... şi dacă vei pleca în clipa urmatoare şi nu voi mai putea spune nimic... am învaţat să îmbraţişez un spaţiu gol şi să simt la răndul meu o îmbraţişare care nu există... nu-mi fac planuri şi nu îmi creez scenarii... caci ai trezit în mine ceva ce nu credeam să existe, dincolo de această nebunie a simţurilor si a minţii, m-am descoperit creatoare... şi a înflorit iubirea mea altcumva...

Doar un vis...

Stau nopţi întregi şi gândin-du-mă la tine, plec în lumea visului poate aşa o să dau de tine... Mă rup de lumea mea... e pentru tine! Ajung în vis, sunt între... undeva şi nicăieri, între tot şi nimic... şi te caut ţipând, plângând... Ceva mă topeşte... să fie oare... durerea... dar nu ştiu ce e... că mi-a pierit simţirea, sunt oarbă, de dor şi dorinţă... Eu aş vrea să mor... mă sfâşie de vie, o fiară, e a ta amintire... într-o clipă, se lasă o ceaţă subţire, de teamă şi groază îmi fierbe sângele in vine, simt cum te-apropii... acum te văd, răsuflu uşurată, că te-am găsit... te uiţi la mine, dar nu zici nimic, mă apropii de tine, tu stai... neclintit. Iţi sărut cu sete obrazul, parcă împietrit, oh! Doamne! Eşti rece ca.... moartea şi pustiit, ochii tăi sunt goi... fară viaţă, inima in piept ţi s-a oprit, e de gheaţă... Mă uit la tine, eşti atât de... străin, chipul îţi este albastru străveziu... Să fii mort... doar în visul meu? Iţi cad în genunchi, mă frâng în lacrimi, şi-ţi mângâi trupul cu mainile mele rănite, te sărut cu buzele pline de lacrimi şi te rog, te implor înecându-mă în lacrimi, să revi la viaţă, să topeşti cu iubire fierbinte inima ta de gheaţă.... Ah! Un deşert de iluzii mă încojoară, te pierd din nou, a nu ştiu câta oară, revin din vis... şi totul incepe să mă doară, iubirea parcă... a adormit, dar totuşi mă omoară încet, încet... !

Dragostea...

Ştii de ce te urăsc?Te urăsc pentru că mă cucereşti cu fiecare zambet, pentru că mă atingi cu fiecare privire…Te urăsc pentru că mă faci să zambesc in orice situaţie, te urăsc pentru fiorii pe care mi-i dai de fiecare dată cand ne intalnim... Te urăsc pentru că eşti singurul care mi-a pătruns in suflet şi care n-a mai vrut să plece de acolo…Te urăsc pentru că mă subjugi cu o singură privire, pentru că mă lipseşti de aer atunci cand te văd, pentru că mă faci să mă simt atat de bine... Te urăsc pentru felul in care mă priveşti, pentru felul in care imi vorbesti, pentru felul in care imi zambesti…Te urăsc pentru furtuna ce mi-o produci in suflet, pentru lacrimile care-mi inundă obrajii de fiecare dată cand gandul imi zboara la tine...Te urăsc pentru tristeţea ce-mi invaluie sufletul de fiecare dată cand nu-ţi intalnesc privirea… pentru amărăciunea care mă cuprinde de fiecare dată cand ochii tăi imi arată indiferenta! Dar mai presus de orice…Te urăsc pentru că mă faci să te iubesc pe zi ce trece tot mai mult!! Te urăsc pentru că te iubesc atat de mult incat mă doare...

Eu...

Voi ramane vesnic o neinsemnata, neinteresanta si monotona artista de scrieri banale si ieftine. O creatoare de kitch-uri probabil... Aceeasi fata preocupata de o sumedenie de lucruri, dar incapabila parca sa realizeze ceva maret sau unic. Poate tocmai din cauza faptului ca intru in esenta lucrurilor si nu reusesc sa ma cladesc deoarece sunt prea dezgustata de tot ce se petrece in jurul meu... Voi fi intotdeauna nisipul din clepsidra de duzina a unei literaturi golite de semnificatii. Toate cuvintele mele se dizolva aici, pe aceasta pagina fara sa ajunga vreodata (probabil) la ochii unui posibil cititor. Eu scriu pentru a ma descarca de o frustrare acumulata in timp, si nu pentru a fi citita, dar parca te simti altfel cand cineva iti parcurge randurile... Mintea imi este inundata de amintiri, totul se agita in capul meu impanzit de prea multe evenimente incarcate de fericire sau nostalgie...

''A fi sau a nu fi''?

Sa incep cu inceputul... O mica comparatie intre lumea lui Shackespeare si cea de azi... Foarte interesant este ca atunci dilema era ''a fi sau a nu fi'', dar acum?... Acum problema este de a avea sau de a nu avea. Daca stam putin sa ne gandim acesta este adevarul din ziua de azi... Oare ''a avea'' este pentru'' a fi''? Hmm... parerea mea, este ca nu deoarece poti sa ai si sa nu fii nimic sau poti sa n-ai si sa fii... (sa reprezinti o valoare, un sistem, o cauza, un suflet, o amintire...). Nu vreau insa sa filozofez prea mult... Mai zic doar ca'' a fi sau a nu fi'' este un concept mult mai just decât ''a avea sau a nu avea'' – care inspira numai lacomie, ipocrizie...