Resemnare

De-a lungul vieţii, ni se întamplă tuturor să trebuiască să ne despărţim de oameni care ne sunt dragi. Câteodată mai degrabă din vina noastră, alteori din vina lor, şi de cele mai multe ori fară să înţelegem prea bine de ce... Unora li se întamplă rar, altora foarte des, unii ajung să nu mai suporte gândul în timp ce aţii trec din ce în ce mai uşor peste asta... Atunci când se întamplă, când trebuie să te desparţi, să fii departe de toţi cei dragi, unul câte unul, e greu să nu devii superstiţios sau fatalist…E un prilej ca să încerc să înţeleg nişte lucruri fundamentale... Ce sens poate avea singurătatea? E o stare pe care o cunosc pe de rost, de când mă ştiu, sunt sătula de ea şi totul conduce către ea... Pentru mine e o stare stearpă, şi din nimic nu se poate naşte decât nimicul. M-am săturat să mă consolez cu tot felul de orgolii sau de lamentări... Şi cu siguranţă n-am vocaţie de călugăriţă. Efectiv, nu sunt în stare să înţeleg sensul unei vieţi căreia i se interzice iubirea. Nu vorbesc de iluzii, de fantezii sau de greşeli de interpretare, ci de iubire pur si simplu...Ceva se blochează în mintea mea şi nimic nu se mai leagă mai departe... Ştiu, ''iubirea învinge orice''… Să fim serioşi, chiar orice? Nu trăim pe Lună, suntem supuşi atâtor constrângeri şi nici nu putem călca peste cadavre... Ştiu, dacă există voinţă şi stăruinţa, timpul şi greutaţile nu vor face decât să întărească iubirea, să o adeverească, etc. etc. etc. Ştiu, sunt genul de explicaţii pe care mi le-aş fi dat şi singură, dar acum îmi par prea abstracte ca să mai aibă puterea să mă convingă...